Rigoletto într-o nouă montare

Data: 17 martie 2014
Sursa: România Literară
Autor: Mihai Alexandru Canciovici

După 60 de ani de când cunoscuta operă verdiană a fost înscenată la Opera Naţională Bucureşti de către maestrul Jean Rânzescu, cu mici îndreptări regizorale operate după mai mult timp de regizoarea Cristina Cotescu, ea se prezintă acum într-o nouă viziune regizorală asigurată de un artist rafinat, Stephen Barlow, şi-n scenografia unui creator plin de talent, de origine greacă, Yannis Thavoris, beneficiind de un lighting design invitat, Warren Letton. Cei trei artişti ne invită la o viziune modernă de abordare a celebrei lucrări clasice verdiene, extrem de incitantă şi plină de sugestii teatrale, transferând acţiunea din secolul al XVI-lea din Mantova, Italia, în anii prohibiţiei americane, la începutul lui 1929, într-un oraş metropolă ca Chicago, centru al unor fenomene sociale bulversante, într-o lume a gansterilor, a contrabandei cu băuturi, a stărilor de violenţă, cinism, prostituţie, cruzime determinată de vendette ucigătoare. Stephen Barlow spune: „Este o poveste foarte tristă în care personajul negativ, Ducele, scapă. Nu este pedepsit. Nu există purificare, catharsis `n Rigoletto. Cred că mesajul operei este că o viaţă este ternă fără iubire. În Rigoletto personajele învaţă să aibă puterea de a urî.” 
Mi se par aceste aserţiuni esenţiale pentru universul moral şi psihologic al lucrării verdiene, ceea ce îi şi motivează regizorului un anumit construct, plasat într-o lume feroce a prohibiţiei americane, în care te aştepţi să regăseşti cele mai atroce comportamante umane. 
Noua producţie îşi motivează pe deplin transpunerea temporală şi spaţială, care pot oferi un nou mod de a privi un subiect, în care conflictele şi personajele prin viaţa şi trăirile lor devin perene, universale, suportă modificări conceptuale, fără a-şi pierde substanţa psihologică iniţială şi nederanjând cu nimic partitura. Spectacolul lui Barlow se impune ca o realizare incitantă, provocatoare, în care regizorul face apel la o anumită dramaturgie ce impune cântăreţilor să intre în relaţie, să joace teatru cu dezinvoltură, interpretând fiecare frază de aşa natură încât să se realizeze un dramatism cu reale conotaţii simbolice şi metaforice. Aş mai adăuga aici că spectacolul mi s-a părut extrem de filmic, aducându-mi aminte de un celebru film cu Robert de Niro Once upon a time. 
În Rigoletto ni se povesteşte drama unui infirm, maestru de ceremonii al Ducelui, în contextul unei lumi pe care regizorul o reconstituie cu un crud realism. 
Trebuie însă menţionat că asemenea înscenări s-au mai produs în diverse teatre de operă, Metropolitan Opera a prezentat de curând, în 2013, o producţie ce-şi plasează actiunea în anii ‘60, în lumea cazinourilor din Las Vegas. Robert Carsen a realizat la Aixen- Provence, tot în 2013, un Rigoletto ce se petrece în atmosfera arenei circului. 
Stephen Barlow lucrează cu minuţiozitate transpunerea în spaţiu scenografic al scenei a acţiunilor, pe care le poţi urmări, fascinat de un decor realmente colosal, realizat de scenograful grec Yannis Thavoris, un artist complex şi subtil care a slujit această producţie, prin folosirea spaţiilor multiple asigurate de cele două nivele, parter şi etaj ale decorului. Dispunerea în paralel a mişcării personajelor conferă producţiei dinamism, vioiciune, îi dă viaţă. Spectacolul se derulează logic, coerent în urmărirea ideii centrale pe care şi-a dorit s-o expună regizorul, are emoţie, stare, te prinde în acel joc subtil al situaţiilor. 
I-aş reproşa regizorului câteva excese de vulgaritate, care, deşi îşi găsesc în cele din urmă o motivaţie psihologică, ca făcând parte intrinsecă dintr-o lume urâtă şi amorală, pot fi atenuate: de pildă, momentul plin de cinism şi cruzime când lui Rigoletto i se dau pantalonii jos, fiind supus unei situaţii penibile de a interpreta o arie de profund dramatism ca celebra „Cortigiani” în chiloţi sau acela când Ducele cântă o arie duioasă „Ella mi fu rapita! Parmi veder le lagrime”, ce este, poate, singurul moment al lui de omenie şi duioşie, ţinând o bâtă de baseball în mână, ca semn al dorinţei de a-şi afirma forţa de răzbunare. 
Sunt însă detalii nesemnificative care nu pot ştirbi întreaga producţie, ce mi se pare excelentă. 
În seara premierei, am ascultat o garnitură de artişti de înaltă clasă, a fost o distribuţie omogenă, unitară, aproape fără fisuri.
În Ducele, Robert Nagy ne-a oferit o prestaţie de excepţie. Peste el parcă n-au trecut nişte ani, este la fel de proaspăt vocal ca în trecut, stăpânind o tehnică care-i permite să posede un registru acut nealterat, strălucitor, fără nici o asperitate. Este mobil, artist pe fiecare frază pe care o interpretează cu respect pentru stilistica ei. A fost o bucurie să-l ascultăm într-o asemenea formă bună. 
Baritonul clujean Lucian Petrean, în Rigoletto, ne-a impresionat printr- o voce frumoasă timbral, cu armonice pline, cu o căldură emoţională în interpretare care i-au permis să creeze un personaj credibil şi colorat prin expunerea unor stări emoţionale abisale. O surpriză extrem de plăcută a fost soprana americană de origine armeană, Shoushik Barsoumian, în Gilda. Ea are o voce frumoasă de soprană lirică, cu o coloratură plină de muzicalitate. A interpretat celebra arie „Caro nome”, demonstrând o tehnică vocală şi de respiraţie demnă de relevat, creînd un rol de amplitudine sufletească specială. În Sparafucile, Horia Sandu ne-a demonstrat forţa vocii sale, faptul că la această dată el este un bas cu maturitate de gândire muzicală ce-i asigură o ştiinţă a cântului şi o siguranţă în vocalitate. 
Regizorul s-a preocupat în spectacol să confere o importanţă majoră şi personajelor secundare pe care le-a condus cu inteligenţă, acordându-le rol cu valori semantice percutante. Este cazul celor două personaje feminine: Maddalena, sora asasinului plătit Sparafucile şi Giovanna, îngrijitoarea şi confidenta Gildei. 
Mezzosoprana sârboaică Iva Mrvoš face o Maddalenă cu forţa unei femei dornică de sex, pasională, care ştie să cucerească bărbaţii. Are o voce bună şi bine condusă în cvartetul celebru din actul III. Din păcate, prin statura sa impunătoare şi masivă, fiind foarte înaltă, se creează o disproporţie cu tenorul, care poate stârni hilaritate. Dar, poate că regizorul a şi dorit o asemenea situaţie şi atunci lucrurile capătă o altă faţetă.
Mezzosoprana Adriana Alexandru a cântat în cele patru seri rolul Giovannei, demonstrând încă o dată în plus, că nu există roluri mari sau mici pentru un artist matur. Ea este o artistă matură, cu frumoase note grave, întotdeauna prezentă scenic, fiind în fiecare rol pe care-l interpretează pata de culoare a spectacolului. 
Basul Marius Boloş a creat un Monterone pe care nu-l poţi uita, deoarece vocea lui, care s-a dezvoltat în timp, tună ameninţător în scenele în care apare, conferind rolului rezonanţa cerută de compozitor. 
Cei trei gansteri din spectacol, cu roluri diferite în poveste: Contele Ceprano, Marullo, consilierul de afaceri al Ducelui şi Borsa, executantul acestuia, au fost interpretaţi de Octavian Dumitru, Daniel Pop şi Andrei Lazăr. Contesa Ceprano a fost Elena Dincă, iar pajul Claudia Caia, două prezenţe care s-au integrat onorabil în distribuţie. 
În cea de-a doua seară, Ducele a fost tenorul australian Paul Tabone care are o voce cu un acut percutant, dar care mai trebuie lucrat pe anumite fraze. Este însă un personaj, prin statura sa masivă îţi poate sugera pe un şef de clan, un Al Capone al momentului, are forţă de expresie. Fiind tânăr şi încă crud, suntem siguri că vocea sa se va modifica în timp şi se va maturiza. Rigoletto a fost baritonul clujean Martin Fülöp, un bun interpret al rolului, cu voce potrivită pentru această grea partitură. A emoţionat prin trăirea intensă a personajului şi prin interpretare. Soprana italiană Romina Casucci în Gilda, este o artistă sensibilă, extrem de fină şi delicată, care a dăruit personajului interpretat ceva din fiinţa sa. A cântat în general frumos, fără să aibă însă strălucirea unei coloraturi de excepţie, dar a creat un rol. Petre Burcă, în Sparafucile, este un interpret potrivit pentru personajul său. Din păcate, nu are rezonanţa vocală cerută de partitură. L-am fi dorit mai incisiv şi mai penetrant în scenă. Mezzosoprana Polina Garaeva a fost o Maddalena senzuală şi frumoasă, cu o voce bună. I-am sugera să fie mai atentă la rostirea textului pe frază, deoarece se simte accentul rusesc în rostirea italiană. 
La baghetă s-a aflat o tânără speranţă, dirijorul Cristian Sandu, care în ultima vreme a evoluat în multe spectacole de operă. Este un muzician care se maturizează continuu şi încearcă să se adapteze fiecărui stil al partiturilor pe care le interpretează. 
Corul masculin al Operei, condus cu aceeaşi ştiinţă de maestrul Stelian Olariu, a realizat un personaj dinamic, simbolizând sugestiv tagma gangsterilor din lumea interlopă a Chicagoului. O menţiune în plus trebuie dată programului de sală, în care, după opinia noastră, pentru prima oară un regizor îşi expune pe larg concepţia şi gândirea alături de cea a scenografului, dar mai ales, se povesteşte subiectul operei în cheia de interpretare a acestuia de către creatorul spectacolului, ceea ce uşurează şi mai mult înţelegerea spectacolului. 
Prezenţa în haine noi a operei Rigoletto de G. Verdi constituie un eveniment muzical şi operistic important pentru evoluţia teatrului liric de la tradiţie la modernitate. Dacă vom şti să evaluăm o producţie care încearcă să iasă din tiparele tradiţionale pe coordonate artistice bine motivate şi construite în respectul total faţă de partitură, vom realiza o percepţie corectă a pspectacolului de operă în actualitate.