Mărturisirile balerinei Alina Cojocaru: Primii patru ani de școală la Kiev eu nu am știut că aveam pauză de masă

Data: 20 aprilie 2015
Sursa: România Liberă
Autor: Gabriela Lupu

Cea mai mare balerină româncă, Alina Cojocaru, va putea fi văzută din nou la București pe scena Operei Române chiar în această săptămână, pe 25 aprilie, în „Marguerite and Armand” pe muzica lui Franz Liszt, în coregrafia lui Sir Frederick Ashton. ”Marguerite and Armand” face parte dintr-un triptic de balet ce va fi prezentat pe scena Operei din București, triptic completat de ”Classical Symphony”, muzica Serghei Prokofiev, coregrafia Yuri Possokhov, și „Petite Mort”, pe muzica lui Wolfgang Amadeus Mozart și în coregrafia lui Jiří Kylián.

Despre acest spectacol, dar și despre cum a devenit o fetiță de numai câțiva anișori plecată de mică la școală la Kiev o stea a baletului mondial ne-a povestit și nouă Alina Cojocaru într-un interviu pe care ni l-a acordat în exclusivitate.

Sunteţi din nou din ce în ce mai ­apropiată de Opera Română din ­Bucureşti, spre bucuria publicului. Cărui fapt îi datorăm acest lucru?

Alina Cojocaru: De când Johan (Kob­borg, partenerul de viață al Alinei – n.red) a devenit director al Companiei de balet a Operei Naționale București am avut marea bucurie să fiu invitată mai des, să fiu o invitată permanentă, rol pe care eu l-am acceptat cu cea mai mare bucurie. Nu a fost tocmai simplu pentru că programul meu este bine stabilit, dar ori de câte ori s-a ivit posibilitatea de a putea veni la București, fie că e vorba de studii sau de a dansa pe scenă, am făcut tot posibilul de a nu ratat oportunitatea de a fi alături de el și de dansatorii noștri. Prezența mea din ce în ce mai des la București se datorează și modului surprinzător de progresiv și frumos în care s-au conturat lucrurile în cadrul acestei companii de balet, a repertoriului pe care aceasta îl are în prezent și, în primul rând, pasiunii pe care majoritatea oamenilor de aici o pun în lucrurile pe care le construiesc.

Când vă vor mai vedea ­admiratorii dumneavoastră din România ­dansând pe scena Operei?

A.C.: În cadrul noului program de balet care va avea premiera pe 25 aprilie o să am marea bucurie de a dansa rolul iconic al Margueritei Gautier, în coregrafia lui Sir Frederick Ashton. Este vorba de un spectacol care nu este încredințat multor companii de balet, iar eu niciodată nu aș fi crezut că o să am posibilitatea de a debuta în acest balet al lui Sir Frederick Ashton pe scena Operei Naționale București, alături fiind de publicul de acasă. Acest balet ca și multe altele care au fost introduse în repertoriul Operei Naționale București în ultimul an, sunt considerate foarte importante în istoria baletului. De altfel, fiecare parte a acestui program are ceva foarte special și unic în felul ei, ceea ce face ca noi, cei care dansăm pe scenă, să ne adaptăm la mai multe feluri de mișcare, să fim deschiși către noi descoperiri, și să fim creativi. Existența și continuitatea noastră ca artiști are nevoie de scop și de măestrie, în felul acesta rămânem pasionați de ceea ce facem. Pentru mine, în acest moment, toată atenția se îndreaptă către Marguerit, un personaj care a avut o viață fascinantă și pe care cu multă admirație mă pregătesc să îl aduc în fața publicului.

Care sunt primele ­dumneavoastră amintiri ca micuţă balerină şi când aţi simţit că dansul va fi viaţa ­dumneavoastră?

A.C.: Primele amintiri sunt dintr-o sală mică de balet, îmbrăcată într-un costumaș alb, stând la bară, și cu doamna profesoară Larisa Obovskaya în genunchi la picioarele mele corectându-mi poziția. Chiar dacă eu nu înțelegeam încă limba rusă, dânsa a făcut tot posibilul ca noi să învățăm această meserie cât de bine posibil, iar pasiunea cu care zi de zi lucra cu noi a rămas cea mai vie sursă de inspirație. Acest moment a rămas veșnic imprimat în sufletul meu.

Primii patru ani de școală la Kiev eu nu am știut că aveam pauză de masă, doamna profesoară ne trimitea să mâncăm și în 30 de minute trebuia să fim iar în sala de repetiții. Iar dânsa nu era plătită în plus pentru sutele de ore în care lucra cu noi. Dar așa cum se spune, după muncă și răsplată: foarte repede am ajuns să fim cea mai bună clasă. Nu mi-am dat seama atunci de importanța acelor ani, dar acum știu că am avut marele noroc să am ca primă profesoară de balet un om excepțional de generos. Să fii profesoară de balet în adevăratul sens al cuvântului este, după părerea mea, cea mai mare resposabilitate pe care o poți avea în lumea baletului.

Eram pentru prima dată la un ­spectacol de balet când am înțeles că toate exercițiile pe care le făceam noi la bară aveau scopul de a ne pregăti pentru ceva atât de frumos. Și am ­rămas fără cuvinte. Cred că de atunci am știut că această artă a baletului care ne transpunea în atâtea lumi ­nemaiîntâlnite este viața pe care o aleg.

Ce sfaturi le-aţi da astăzi fetelor care-şi doresc să devină balerine? Care este cheia succesului?

A.C.: E greu de spus, pentru că nu e vorba de un singur lucru, nu poţi să zici „asta e cheia succesului, poftim, deschide uşa”. Este un drum foarte lung, foarte greu, de descoperire a propriei persoane, e descoperirea a ceea ce ești de fapt şi a puterii pe care o ai în tine, a acelui lucrul care te face pe tine să intri în sala de repetiții în fiecare zi. Cel mai important lucru este să ştii de ce faci ceea ce faci. Pentru că dacă ştii cât de important este acest lucru pentru tine, o să găseşti profesorul, o să găseşti posibilităţi, o să ţi se deschidă uşile la momentele potrivite. Dar dacă noi spunem „vreau să mi se deschidă uşa” sau „vreau să merg acolo, că acolo e mai bine”, sincer, nu acesta este răspunsul, nu aceasta este întrebarea corectă. Am învăţat, şi cred, că dacă ai o viziune şi vrei să faci ceva, stă în puterea ta ca acel lucru să se întâmple, chiar dacă nu ai reușit din prima încercare sau din a zecea sau a o suta! Şi cu cât încerci la mai multe uşi, vei vedea că, până la urmă, o uşă ţi se va deschide.

Perseverenţa poate fi un răspuns la această întrebare, dar perseverenţa cu dorinţă şi pasiune. Este ușor și foarte comod să ne spunem că alții reușec din cauza faptului că ei au ceva mai bun, sau că le-a fost mai ușor. Nu e adevărat. Nimănui nu-i este uşor, nimeni nu ajunge la un anumit nivel pentru că viaţa i-a fost mai uşoară, ci lucrurile se întâmplă pentru că acea persoană a continuat şi a ştiut că acolo vrea să ajungă, iar cu muncă și pasiune a ajuns acolo. Dacă te uiţi la Walt Disney, dacă ţin eu bine minte, el s-a dus cu proiectul lui la sute de bănci încercând să obțină finanțare până când una singură a zis „Da”. Deci, închipuiți-vă, 10, 11, 12,…100…200…300. Deci omul acela care a putut să aibă atâta dorinţă şi încredere în ceea ce poate să facă ştiind că acela e lucrul care trebuie să-l facă, a fost pentru mine un mare exemplu. Şi, da, am mai spus, vor fi multe momente în care o să vrei să te opreşti pentru că durerea fizică, emoţională, poate chiar singurătatea, te vor copleși.

Când am ajuns la şcoală la Kiev, nu cunoșteam pe vremea aceea limba rusă și, neînțelegând ce se vorbeşte în jurul meu, m-am chinuit să cer un pahar cu apă; mi s-a dat compot, ceai, suc, lapte şi eu voiam un pahar de apă, dormeam în geci iarna fiind prea frig în cameră și ne spălam singuri acele geci și toate hainele personale, câteodată în apă rece dacă eram prea lenți, la vârsta de numai 10-11 ani... Deci, sunt multe lucruri care... sunt mărunte, dar care pot să te distrugă sau să te facă o persoană mai puternică. Însă aceste lucruri au fost ale generației mele, acum cu tehnologia de astăzi multe lucruri sunt mai ușoare, dar altele devin mai grele. Eu vorbeam cu familia mea la telefon o dată pe săptămână și scriam scrisori, astăzi poți să iei masa împreună cu familia pe Skype. Dar o mare lecție de viață care mi-a oferit-o această carieră este faptul că dacă nu îți faci singur lucrurile care trebuie făcute, nu le va face nimeni pentru tine. Dacă lucrez cu 70% din capacitatea mea în loc de 100% nu o păcălesc pe doamna profesoară, mă păcălesc pe mine însămi și păcălesc publicul. Pierderea este a mea în totalitate.

Să știți că viaţa nu este neapărat mai uşoară în străinătate. Eu am fost toată viaţa pe meleaguri străine, de la 9 ani am plecat din țară având norocul unui schimb de elevi între școli şi am trăit această experiență. Probabil de aceea am și această dorinţă atât de puternică de a ajuta, de a putea aduce în ţară ceea ce am învăţat pentru ca să merite şi la noi să avem aceste posibilităţi. Și pregătind o trupă de balet la un nivel internațional este unul din primii pasi pe care îi putem face spre a oferi viitorilor balerini români aceste posibilități. Dar, sincer, dacă mă întorc la întrebarea dumneavoastră, nu știu ce să le răspund celor care îmi cer un sfat în acest sens. Sunt multe scrisori pe care le-am primit de la elevi și care mă întreabă „Alina, unde să mă duc? Care este cea mai bună școală ?” și nu le-am putut răspunde pentru că nu am ştiut ce să le spun. Nu am dreptul să spun „Aici e bine”. Poate a fost bine pentru mine sau pentru o altă balerină, dar acest lucru nu înseamnă că este bine și pentru altcineva şi atunci vor spune „n-a ieşit bine, dar am fost pentru că a zis Alina sau a zis cineva”. De aceea, marele sfat pe care l-aş da este: „Să vină de la tine!”. Orice hotărâre pe care o iei, poţi să ceri sfaturi, dar trebuie să fie responsabilitatea ta. Dacă iese bine, ai ales bine, dacă nu iese bine, înveţi din greşeli şi continui pe alt drum.

Care sunt „rolurile“ care vă ­împlinesc cel mai bine ca dansator?

A.C.: Fiecare rol mă învață ceva nou despre partenerul și profesorul cu care lucrez, despre mine însămi, despre viața unei alte persoane sau e pură bucurie a unei mișcări. Practic, învăț permanent despre viață în sine. E adevărat însă că rolurile care mă răsplătesc sau mă împlinesc sunt de două feluri: cele care au o temă mai dramatică sau sunt inspirate dintr-un fapt real și cele pe care le pregătesc direct cu coregraful în sala de repetiții.

Aţi avut mentori sau modele?

A.C.: Fiecare profesor, partener, pianist cu care am lucrat și și-au împărțit cu mine cunoștințele și pasiunea au fost mentorii mei. Dar cel mai generos a fost și este în continuare cel care a stat mai mult în spatele meu fiind tot timpul alături de mine și arătându-mi drumul înainte: Johan.

Ce părere aveţi despre ­împărţirea dansului pe „secte“: „secta“ ­balerinilor clasici şi „secta“ ­dansatorilor de dans ­contemporan? Există aşa ceva sau e doar o ­împărţire arbitrară?

A.C.: După părerea mea aceste categorii sunt mai mult pentru coregrafii în sine sau spectacole prezentate și nu atât pentru dansatori. Ca dansator în ziua de astăzi trebuie să fim pregătiți pentru orice. În fiecare zi îmi împing limita personală puțin câte puțin, în așa fel încât să mă pot adapta oricărui fel de dans, pregătirile fiind de la studii de balet și până la ridicarea greutăților. Niciodată nu știi ce îți va cere coregraful. Coregrafii contemporani experimentează cu balerini de dans clasic și viceversa, este o schimbare benefică tuturor, creează oportunități pentru a descoperi lucruri noi și a fi creativ. Este foarte important să fim într-un loc în care nu lipsesc provocările profesionale și să nu ne limităm sau să fim limitați de alții.

Am dansat și dansez cu multe trupe de balet, mai mari sau mai mici, dar aici la Opera Națională București în ultimul an cred că au fost peste 100 de debuturi în roluri de soliști, în roluri clasice și contemporane. De aceea mă bucur de fiecare data când mă întorc la București pentru că simt în sala de studii o atmosferă plină de energie și văd balerinii dezvoltându-se fiind inspirați de oportunitățile care li se oferă. Sincer pot să spun că acest lucru nu se întâmplă în multe teatre...

Dumneavoastră vă simţiţi atrasă de ambele forme de exprimare a ­dansului?

A.C.: Fiecare balet, fiecare dans care apare şi pe care trebuie să-l lucrez este foarte interesant, iar eu niciodată nu pot să aleg anume un lucru. De exemplu, de curând am dansat „In the middle” în coregrafia lui W. Forsythe, care este un balet nemaipomenit şi neavând, din păcate, posibilitatea să lucrez cu coregraful, el fiind în America, am urmărit un workshop live pe internet. Am stat până la ora patru dimineaţa să văd cum lucrează el cu balerinii, ce le cere, asupra căror lucruri insistă, ce e important pentru el în mişcările pe care ei le fac. Fiind un balet abstract, deci care nu avea o temă, am simţit nevoia să învăţ mai mult din felul lui de a fi şi, deşi eram într-o săptămână în care aveam 11 spectacole în 7 zile, ­într-una din acele nopţi, la ora 4 ­dimineaţa, eu mă uitam pe telefon în pat să văd cum lucrează această persoană pentru că deja după patru-cinci spectacole simţeam că am nevoie de mai multă inspiraţie. Cred că acest lucru ține și de respectul pe care îl am pentru coregraf. Sunt ­realmente fascinată dacă am ­coregraful în sală, fiindcă atunci suntem în direct unul cu celălalt şi rezultatul, şi experienţa pe care o ai, e nemaipomenită.

Pe de altă parte, însă, când dansez un balet mai vechi al cărui coregraf nu mai este în viaţă, fiind modern sau clasic, tot timpul încerc să găsesc originalul. După aceea, încerc să găsesc ceva în care coregraful însuşi vorbeşte de baletul respectiv, deci încerc tot timpul să găsesc inima fiecărui balet chiar dacă este modern sau clasic, nu are importanţă. Pentru mine cel mai important este să descopăr intenţia coregrafului şi să aduc acel balet, gândit poate cu foarte mulţi ani în urmă, în ochii publicului de acum. Pentru că în ziua de astăzi este o generaţie nouă, care are o altă gândire, totul se întâmplă repede, lumea se plictiseşte mult mai uşor și este responsabilitatea mea să ţin publicul cât mai implicat. Iar acest lucru este mult mai dificil decât era acum câţiva ani. Probabil că de aceea îmi este şi greu să sfătuiesc balerini din ziua de azi care vor să devină stele, să îi îndrum ce să facă, pentru că ei deja fac parte dintr-o generaţie cu totul altfel, o generaţie pe care eu nu o ştiu. Chiar mă gândesc că dacă eu aş fi la începutul drumului în această profesie, nici nu ştiu cum ar fi...

Dacă ar fi să daţi o definiţie ­personală a dansului, care ar fi aceasta? Ce este dansul pentru ­Alina Cojocaru?

A.C.: Pentru mine dansul este un fel de de exprimare mult mai profund decât cuvintele, este o artă de care am devenit total fascinată, în special din momentul în care am avut marea onoare de a lucra mai mult cu John Neumeier, un coregraf genial. Descoperirea emoțiilor umane și felul în care putem transmite publicului cu claritate aceste sentimente, în acest lucru constă, de fapt, frumusețea acestei profesii. Și în același timp mai este și abandonul total în dansul care devine una cu muzica. Este ca și cum îți lași sufletul dus pe valuri.

Aceste momente care se întâmplă pe scenă sunt motivul pentru care lucrăm zi de zi în sală până la epuizare, lucrăm pentru această legătură magică între dans, muzică și public. Baletul este o formă de artă universală, mai mult sau mai puțin plăcută, dar o artă totuși înțeleasă și respectată în întreaga lume. Oriunde dansez în lume, că e Japonia, Rusia, Franța sau România, chiar dacă nu știu să vorbesc limba respectivă, comunic de pe scenă prin dans, cu inima și cu sufletul.