Zîmbetul enigmatic al destinului. Verdi și Fasltaff.

Data: 11 martie 2015
Sursa: www.evz.ro
Autor: Sever Voinescu

Recenta producție cu ”Falstaff” de Verdi de la Opera Națională București este, pe drept, apreciată de mai toți criticii pe care i-am citit și de toți spectatorii cu care am vorbit.
 

 Mergînd, serile trecute, spre Operă pentru a o vedea și eu, mi-a venit în minte un gînd anume referitor la compozitor și la destinul său. Destinul, în general, are forța lui, știm asta, iar Verdi o știa și mai bine. Dar la fel de adevărat este și că ne-o arată în feluri enigmatice. Începînd, de pildă, de la alegerea biografiilor prin care vrea să ne transmită ceva. Destinul se exprimă mai puternic în viețile unora decît într-ale altora, deși fiecare dintre noi, cum se spune, are un destin anume. Giuseppe Verdi a avut o viață lungă și bogată,  o carieră formidabilă, dar și un destin venit, parcă, din mitologia antică.

Ei bine, cine vede o anumită ironie a destinului în faptul că ultima operă compusă de Giuseppe Verdi a fost o operă bufă nu cred că se înșeală. La 80 de ani, în 1893, a terminat ”Falstaff”, după cîțiva ani de lucru intermitent. O capodoperă! Preluînd personajul shakesperian și plasîndu-l într-o epică ce vine direct din ”Nevestele vesele din Windsor”, Verdi mai face încă o dovadă (a cîta!) a geniului său muzical. În ”Falstaff”, dovedește nu doar că poate să scrie opere comice la nivelul operelor sale dramatice, ci și că este un maestru al contrapunctului. Scrisese deja 27 de opere și un Requiem, dar nicăieri nu folosise contrapunctul cu atîta măiestrie și cu o asemenea genială intuiție dramaturgică. În plus, ascultată astăzi, ”Falstaff” este, muzical vorbind, o operă uimitor de modernă. Umitor pentru că, repet, compozitorul său avea 80 de ani.

Ironia destinului, însă, se vede și mai bine dacă privim spre cele două capete ale carierei lui Verdi. Vom găsi acolo două încercări în genul operei comice. Să privim un pic reperele cronologice ale vieții sale. În 1836, Verdi s-a căsătorit cu fiica protectorului său, Margherita Barezzi, o tînără pe care o iubea cu adevărat. În 1837, i se naște o fiică ce va muri însă un an mai tîrziu, în 1838. În anul morții premature a fiicei, i se naște un fiu, care va muri și el la vîrsta de un an, în 1839. În anul morții celui de-al doilea copil, Verdi  termina prima lui operă, intitulată ”Oberto, conte di San Bonifacio”. Premiera absolută a operei are loc în același an la Scala și nu e un dezastru (se cîntă, totuși, de 13 ori), dar nici o mare reușită. Impresarul său are o idee mai bună, crede el, și îi cere o operă comică. În 1840, adică exact în anul în care lucra la finalul operei comice comandate, îi moare tînăra soție la doar 26 de ani. Așadar, într-un interval de 3 ani, Verdi duce la mormînt doi copii de un an și soția. Compozitorul  avea doar 27 de ani! Exact în acest timp al vieții sale, i se cere să scrie ceva comic. Nu e de mirare că opera aceea,”O zi rege sau Falsul rege Stanislaw” se cîntă o singură dată, în seara premierei la Scala, și este într-un asemenea hal fluierată încît nimănui nu-i mai vine în gînd să o mai cînte din nou. Și trebuie că atunci, în 1840, huiduielile au fost zdravene și ecourile lor au persistat ceva vreme între zidurile Scalei, de vreme ce conducerea faimosului teatru de operă a programat următoarea reprezentație cu ”O zi rege” abia în 2001.

53 de ani după eșecul primei încercări comice, Verdi era Verdi! Compusese tot ceea ce l-a consacrat ca imens compozitor de operă, așa că era deja o statuie în istoria muzicii și un mit strălucitor pentru Italia. Acum, la sfîrșit, decide că încerce din nou genul comic. Anunțase de două ori că, din motive de vîrstă și putere fizică,  se retrage din compoziția de opere și tot de atîtea ori s-a răzgîndit și a revenit. Interesant, de fiecare dată pentru Shakespeare. Mai întîi, în 1872, imediat după succesul imens al premierei mondiale cu ”Aida”, mulțumit de tot ce realizase, Verdi a anunțat pentru prima dată că se retrage – avea 59 de ani. Au trecut cîțiva ani, în care a revăzut opere mai vechi, și în 1887, o nouă operă de Verdi are premiera absolută: ”Otello”. Succesul este, iarăși, enorm și Verdi anunță din nou că se retrage definitiv.  6 ani mai tîrziu va reveni cu ”Flastaff”. Un rol important în aceste reveniri l-a avut mai tînărul scriitor și compozitor Arrigo Boito, cu care Verdi a avut o relație culturală foarte intensă – la început vrăjmașă, apoi din ce în ce mai apropiată. În orice caz, fapt este că destinul a vrut ca ultimul lucru în operă pe care marele Verdi să-l compună să fie un moment în care întreaga distribuție cîntă ”Tutto nel mondo è burla... Tutti gabbati!" – totul în lume este o farsă și toată lumea e păcălită. Iar forma muzicală în care se cîntă această hazlie revelație este aceea a unei fugi! Cînd cineva ca Verdi, care a trăit într-o viață îndelungată tot ce se poate trăi și care a explorat muzical tot ce e omenesc, proclamă la final,  într-un hohot  izbăvitor, universalitatea comédiei fără să o mai fi făcut vreodată înainte, să recunoaștem că e ceva ce ține mai degrabă de se sensul înalt al destinului decît de o biată părere personală.

Dacă prima operă comică nu i-a reușit, cel mai probabil pentru că compus-o într-un moment negru al vieții sale, a doua operă comică este o capodoperă, poate pentru că a compus-o într-un moment în care viața nu-i mai putea face mari surprize. Sau poate pentru că, pur și simplu, evoluase enorm în meșteșugul compoziției de opere. Sau poate pentru că destinul, care s-a exprimat la scară mare în viața acestui mare om, a vrut să ne zîmbească la sfîrșit.